Gaia, această fiinţă pe care o doare

Deşi murim repetat din aceeaşi vină, nu învăţăm să preţuim ce merită mai mult. Uităm că nimic nu e întâmplător în scurta noastră absenţă dintre capetele celor două inexistenţe şi ne amăgim că avem dreptul să tropăim fără cruţare pe trupul suferind al unui bolnav pe care l-am contaminat cu toate deşertăciunile noastre. Unui om îi pasă şi spune asta după ani buni de cercetare, poate chiar mai trist  decât cei care în seara trecută au stins luminile preţ de un ceas…

Şi, dacă ne amintim de cei din echipajul Apollo 8 -prima misiune plecată în spaţiu care a văzut cum răsare planeta noastră – , de pe acoperişul terestru, bivuac al neaveniţilor, călugării lăcrimează pentru sănătatea Pământului

păstorul mioriţei netrufaşe

Se spune adesea că vine o vreme a judecăţii, de fapt a justiţiei divine dezarmate pământesc

Iubit sau detestat, apreciat sau luat peste picior datorită înverşunării cu care şi-a apărat convingerile privitoare la limba română, omul de care fac vorbire mă duce cu gândul la acel păstor din Mioriţa… nu cioban, ci păstor…

a tradus Infernul lui Dante lăsând de-o parte orice speranţă de-ntoarcere

iar uneori, când vremea e târzie, petreceţi timp cu albatroşi pe mări

A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngâne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.

(Adrian Păunescu- La moartea lui George Pruteanu, versuri publicate in Jurnalul Naţional la 28 martie 2008 )

metamorfoza gândăcelului trist inelar

Am ajuns azi la cuvintele scrise de Emil Gârleanu

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, de pe margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.

Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţarâna neagră trupul aruncă o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare. Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe lujer în sus, să meargă, să meargă şi să meargă până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură, — sau o vedea el ce-o face.

Atunci se mişcă din nou, şi după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi coborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!…

Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:

— Uf! că mult mai am de suit, Doamne!

Şi mi-am amintit că e nevoie de de un gândăcel care să dea imboldul urcuşului, fie şi preţ de un inelar…

Popas în alt cîntec

La ce mai tresari din clipite

Tacerea nu-i, nimenea nu-i

S-aştearna văpăi logodite

Pe scoarţe albastru-verzui

Şi zorii la ce-i mai ascult

Verzui, cum se crapă în zare

Pe laviţă doarme demult

Ecoul păstrat în ulcioare

Şi nu mai râvnesc nerostitele fumuri

Din rug să le smulg ca pe-un schiptru de domn

Călcâiul îmi sângeră încă de drumuri

Prea vin de departe… din somn …

Şi lasă în poala ta caldă să vie

Făptura mea vie şi glasul ucis

Mi-eşti dragă femeie

Şi noaptea-i târzie

Să plec mai departe, spre vis…

Şi surd răsucită-i în lacăt

Tăcerea la ce iar şi iar

Când vântul se sprijină-n treacăt

Cu mâna pe crengi mai tresar

La ce mai tresar din clipite

Tăcere… nu-i, nimenea nu-i

S-aştearna văpăi logodite

Pe scoarţe albastru-verzui

Şi nu mai râvnesc nerostitele fumuri

Din rug să le smulg ca pe-un schiptru de domn

Călcâiul îmi sângeră încă de drumuri

Prea vin de departe… din somn …

Şi lasă în poala ta calda să vie

Făptura mea vie şi glasul ucis

Mi-eşti dragă, femeie

Şi noaptea-i târzie

Să plec mai departe, spre vis …

Roza vânturilor

vom fi singuri prin văi şi pe creste
din noi doi va rămâne-o poveste…