Arhiva pentru aprilie, 2008| Pagina de arhivă lunară

adie dor de vînt primăvăratic

un anotimp pe care-l ocrotesc

ţîşnit tîrziu, înmiresmat cu frunze

la rang de zeu stropit cu multe basme

tribut nu dă decît unor cimpoaie

venite de prin Scoţia-n fantasme

de n-aţi ghicit, e anotimpul verde

ce, fără conotaţie meschină,

a poposit o vreme-n colţul

acestei hărţi care mai ia lumină…

daţi Cezarului…lumina!

Ieri am pus asta pe blog, fiindcă foarte rar se întîmplă o asemenea potrivire între versuri şi sunete …

am aflat apoi că : “Scriitorul Cezar Ivănescu a încetat din viaţă joi după-amiază, în urma unui stop cardio-respirator, la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, potrivit unor surse oficiale din cadrul spitalului.
Cezar Ivănescu a fost operat miercuri la Bacău, iar în urma unei complicaţii, suferite după intervenţia chirurgicală, a fost transportat de urgenţă cu elicopterul, joi după-amiază, la Bucureşti. Scriitorul a fost adus de la Bacău la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, la Unitatea de Primire Urgenţe, unde
s-a stins din viaţă în urma unui stop cardio-respirator, informează surse oficiale din cadrul instituţiei.”

Rămîne versul poetului…


De profundis

! acum, fiindcă frigul face bulboane
şi fiindcă eu sînt bolnav şi mă tem,
ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră,
iar voi să spuneţi: îl vîna în fiecare zi !!
acum, fiindcă sînt sincer şi milos,
vă rog să nu vă uitaţi în ochii mei
prin care lacrimile găuresc pupilele
şi deci nu plâng: nici rîsul meu care vă chinuie,
vă sluţeşte, feriţi-vă de rîsul meu
într-însul mama e tot albă ! şi inima mea,
acest cîntar social, care atunci cînd eu
voi fi pur de tot se va sfărîma

într-una din părţile balanţei şi va rămîne numai
un cap uimit, umed, plin de lună ca o floare
scoasă din lac. O, candoarea
capului din inimă, cu braţe !

! lăsaţi-mi numai lapte şi mîncare
pînă mă scol mîini de dimineaţă
căci acum îşi fac turul prin ochi
hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei !

! şi socotiţi-mă un lepros care se vindecă
şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările,
şi socotiţi-mă-un lepros care se vindecă
şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările !

! acum, fiindcă am chiar şaptezeci de ani
cu cei lăsaţi de mama,
îngăduiţi-mi deruta suportabilă
şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri !

(din vol. ROD, editura Albatros, Bucureşti, 1985)

Linişte, pace şi lumină în sufletele voastre!

mai îngăduiţi-mi…

! voi ce mă priviţi la faţă,
îndrăgiţi-mi faţa mea,
mai îngăduiţi-mi faţa
fiindcă mult va sîngera!
şi în mînuri şi-n picioare
cuie îmi vor împlînta,
mai îngăduiţi-mi mîna
şi-n ţărînă talpa mea,
! vă iubesc dar lîngă mine
nimărui n-am spus să stea,
mai îngăduiţi-mi locul
cît măsoară umbra mea,
! bate vînt în pomul care
lemn de cruce îmi va da,
mai îngăduie-l, săcure,
cît îi tremură frunza…

mesteceni jupuiţi de dor

mătrăguna n-are loc

şi din flori de tei

joc de nenoroc

***

trista dimineaţă

versul îl rosti

c-un tribut de gheaţă

***

grămătic neştiut

pe un plai ascuns

crudă nerostire

verb de nepătruns

al cincilea anotimp

Orice minune are-ntâmpinare,

din ploaia bolii ce-a trecut

deschide geamul la odaia mare,

să intre vremuri ce s-au rupt

străinul ce cutreieră pământul

Dacă ar fi printre noi ?!…

şi dacă ar umbla pe pământ, printre noi… ar dispărea lanţurile, războaiele, ura ?!…


Corzile stelelor vuiesc…

umbra ta

cărui

s-o dărui…?!

s-o nărui ?!…

lucrul cosaşului

răspundeţi lacrimii ascunse în voi

N-am veşti despre mine *


s-a spus despre mine că sunt specialist în copilărie

că ştiu pe dinafară cursurile de disperare ale bunicilor mei

şi la nevoie pot face rost de păsări pe cer

că la marginea memoriei deţin grădini suspendate

unde cultiv primăveri nelumite

că seva-mi urmează copacii

cu braţele pline de flori pe drum de biserici

şi clopote aruncă-n ferestre cu nuci de lumină

că nu mai rămân în praful speranţei la capătul parcului

când luna trage raze şi adună îndrăgostiţii

în podul casei lângă viespi locuind ilegal pe sub corni

că încă din viaţa alăturată

mă mai aud trântind poarta spre visul

în care voiam să rămân

am tot mai puţine veşti despre mine

încât nu ştiu de ce

acest pumn de ţărână şi lacrimi

poartă încă numele meu

* “…atât de multe se pot spune, aşa puţini pot dar pricepe”…

Pagina Următoare »