sanctuarul cuvintelor

zilnic
a trecut prin iad şi paradis
pe cărări cunoscute numai de el
aripa de beton a oraşelor
nu i-a strivit
pleoapele calm umbrite
iar sufletul îi era frumos:
o creangă de brad
arcuită sub povară moale de nea
spunându-şi cu muţenie durerea
gura i s-a întipărit
în ceara toamnei molatece
clopotele serii
încă bat pentru sufletul său
de copil cu spice în mână
de atâta iubire
pentru umili şi peisaje adormite în amurg
trupul lui s-a prefăcut
în treapta focului mare
înaintea căruia
se topeşte
fruntea de gheaţă a nopţii
fericiţi sunt aceia ce-l aud