vis. de poet…

duminica

la prânz e culoare

lumină şi pace

şi cer…în urcare…

botez de rouă. ţărână şi foc…

întemniţat cu nerozie de-un rege
umbrit de mască şi de mult venin
de prin deşert îşi spuse rostul
al vremurilor care stau şi vin…

chiar şi din temniţă rostit-a
dar nimeni n-a-nţeles
şi l-a urât
când corbul croncăne eresuri
pogoară porumbelul pe pământ…

încă e timp pentru o arcă nouă
profet timid al ultimilor paşi
e toamnă, se apropie o iarnă

din pragul nesupuşilor arcaşi

faceţi un pod
şi aşteptaţi
fără-nţelesuri
venirea celui
care face rod…

noaptea rătăcită. în vârf de munte…

noian ascuns
în efemerul clipei
răspuns de gânduri
mult prea plin
iar lumea înecată de sihaştri
nu mai voieşte-n vremuri
alt destin…

(Ovidiu Scridon – Noaptea)

stai. lângă sufletul meu…

mâine voi încheia
colivia trimisului
cheia pluteşte
pe urmele visului…

tăcere vs. tristeţe > tandreţe

risipitori
de alge şi de zbor
de stâncă nor
sau gând curat
des trăitori
într-o orbită lipsă
cu muza peste vremuri
am călcat
am îndrăznit să rupem
capodastrul
ce-nlănţuia
ceasornicul
din turn
şi-n lumea hăituită
de albastru
să-i punem verii
un marcaj nocturn

(cântă Ovidiu Scridon compoziţia sa Clipe târzii)

atingerea lui Midas. astru vindecat…

da, midas ajunse cârmaciul
prin marea pândită de bezne
o singură stea mai rămase
abia mai clipind să-l în-semne…

senin ascultase cum zeul
ţâşnit din povara amară
promise-i metalul cel galben
ce-n toate din el o s-apară…

trudise o viaţă, dar nu,
ştia că din sori monoliţi
doar chin şi iluzii va strânge
de nu-i va desface trudiţi …

şi tot ce atinge rămâne
doar pulbere-n câmpul albastru
un nou curcubeu răsări-va
cu dor
cu lumină
cu astru…

poarta. din copilărie…

copilul păstrează întreagă
şansa lacrimei din noi…

alt timp,
prea devreme iscat
furase fluturii regali.
un troc imperfect
cu roiuri
de libelule rebele…

ne trebuia o poartă
preţ de o primăvară…

ploaie răcoroasă. umbre pe frunze…

plouă discret dacă nu chiar anost
nici nu mai ştii daca are vreun rost
să te frămânţi sau să stai linistit
până ce totul se va fi sfârşit

plouă mărunt parcă chiar dinadins
n-ai nici un gând rătăcit sau pretins
care să-ţi vină chiar şi efemer
ca picătura ce cade din cer

ploaia, ploaia
nevinovată ca un plâns
ploaia, ploaia
e şi-ntrebare, e şi răspuns

plouă meschin, parcă răutăcios
totul îţi pare întors pe dos
şi într-un fel parcă aşa şi e
dacă nimic nu-ţi mai trebuie

plouă-n prezent, plouă şi în lipsă
ca-ntr-o finala apocalipsă
în care totuşi te simţi mult prea mic
şi n-ai putere să faci mai nimic …

(cântă Vali Sterian compoziţia sa Ploaia)

gust. ar ploua uneori…

nici bine nu rupsesem
pâinea-n două
mesenii nespuşi au crezut
că ostenesc-un fir de soare
ca să hrăneasc-un început

iar călăreţi supuşi ai sorţii
purtând cu ei un grămătic
trudeau cu sârg si cu sporire
din colbul uliţei nimic

precum enigma ce mai doare
apusă-n tainicul august
mai sunt livezi spre
pârg tomnatec
către gustare
întru must…

(cântă Abra – Umila mea părere)

gâlceava nimicului. cu totul…

şi unu
şi zero
fac tot cât un cer
te-arunci în neant
sau reînvii din eter…