poveste de iarnă. colierul Euridicei…

când a poposit îngerul
pe marginea stâncii
l-a întrebat cu sfială
uimit de truda celui ce lăcrima
“Ce faci cu harfa aceea în braţe,
muritorule ?…”
“…izvorăsc perle negre
să-i fac iubitei mele
un colier
ca o umbră de lacrimă
pe zăpada proaspăt căzută”…

…

atunci, îngerul s-a înfăşurat
în aripele-i de aer
şi a plecat
s-o aducă din neguri…

voiam să-ţi spun…

n-am mai privit la drumuri şi la şesuri

în ziua când aproape-am vrut să-ţi fiu

netulburat te-am prins într-o icoană

cu-argint pe margini şi tribut târziu…

din depărtări îmi port spre tine slova

şi simt că ai plecat ca să renaşti

îţi vei purta mereu în suflet cântul

şi o lumină fi-vei , către Paşti…

tot singur ţi-ai purtat amarul

ne-ncovoiat de crucea din genuni

cu noi aici iţi va ramâne vocea

cântând spre stele pentru răi şi buni!

Ne-am născut prea muritori… colind spre lumină

Scrisoare neterminată. zvon de plecare…

Prietene,
Nu ne-am văzut niciodată de aproape şi, totuşi, eu am ştiut mereu că eşti acolo…cu cântecul tău bun, cu versul ziditor, cu căldura pe care ai avut-o mereu în voce…
Nici măcar nişte munţi nu ne-au despărţit, deşi, câteodată, mă imaginam la cantonul acela părăsit şi parcă aşteptam o întâmplare minunată … orice … să văd urşi, la amurg de toamnă căutându-şi culcuşul pentru lunga lor intrare în amorţire, să cadă zăpada cu umbre de flaut ca un potop neînfrânt de peste veacuri, cu zile preschimbate în vorbe, cu praguri de sub care mijeam ochii către o primăvară promisă, nicicând ştiută…

Am stat lângă tine când erai singur, pe balansoarul vechi…
Cât de bine te-am înţeles când lăcrimai pentru tatăl învins…
m-ai învăţat să-mi strig durerea închisă în necuvinte…
Am aflat că ai fi plecat să colinzi pentru un cerb în codru,
că drumul nu-i niciodată uşor… scările nu-s mereu ascendente…

Mai am atâtea să-ţi spun… şi, uite, gramatica asta mereu mă derutează…cine o fi inventat perfectul compus?!… probabil e doar pentru cei care nu pricep ce înseamnă clipa trăită intens – cea care mistuie, înseninează şi salvează. Acum. În acest timp.
Dar tu ştii deja asta…
Voiam să-ţi spun doar că îţi voi mai scrie. Curând !

Te îmbrăţişez cu dor, Prietene !

pendul. hotărâre. speranţă!…

dacă Tu n-ai fi

crezi ca aş fi Eu?

aş strabate lumea fără rost

lipsit de speranţă ori regrete

dacă Tu n-ai fi

aş încerca să inventez Dragostea

ca un pictor ce vede născându-se

sub degetele sale

culorile unei zile demult apuse

ce nu vor mai reveni vreodată…

dacă Tu n-ai fi

crezi că aş fi Eu?

pe cele care-mi adormiseră în braţe

nu le-am iubit niciodată

daca Tu n-ai fi

n-aş fi decât pulbere

în lumea asta trecătoare

m-aş simţi pierdut

aş avea nevoie de tine…

dacă Tu n-ai fi

crezi ca aş fi Eu?

aş putea sa mă prefac că sunt eu

dar, vai, ce bine ştii…

sunt un actor atat de prost…

dacă Tu n-ai fi

cred ca aş descoperi secretul vieţii

pur şi simplu

doar ca să te creez

şi să te privesc…

restul

e tăcere…

( Ilie Stepan – Replici )

toamnă. căruntă. sub vremi…

îmbătrânesc

şi-mi pare rău

puteam o clipă mai rămâne

eram nevrednicul flăcău

ce sta ades la sfat cu sine…

şi ne vorbeam de munţi,

de cărţi, de stoluri libere de-albine

îmbătrânesc

şi-mi pare rău

că nu mai pot

vorbi cu mine…

vis în doi. spre infinit…

Nu starea, ochiul, luna

m-au făcut aşa,

ci văzul, simţul pentru raze sfârşite,

începute odată, odată…

Tu stai mirată în vântul de raze

şi chipul tău răsfoieşte frunzele,

timpul căutându-şi pasul,

glasul…

Nu suflul, voinţa mi-a dat

imbold să te iubesc,

ci povestea mea,

povestea noastră,

sângele răsturnat

în secunda mioapă…

(cântă Mihai Călian piesa lui Te iubesc)

contratimp. de ce?…

Poate eu, poate tu,
când spui da, când spui nu
cine oare-a iubit mai mult,
nu vom şti niciodată
poate tu, poate eu,
poate sufletul meu
n-a ştiut să răspundă vreodată…

Spune-mi, dragul meu, spune-mi
Spune-mi că-s cea mai frumoasa din lume
şi că nu m-ai uitat !…
Spune-mi, dragul meu, spune-mi
Spune-mi că nimeni n-a fost lângă tine
de când am plecat…

Ai minţit, am minţit,
ai plecat, am venit
şi cine oare-a iubit mai mult
nu vom şti niciodata
Poate tu, poate eu,
ne întoarcem mereu
la iubirea ce n-a fost vreodată…

Anii ce au trecut m-au adus înapoi
în nopţile reci cu furtună şi ploi
aş vrea pentru-o noapte doar
să uităm clipa grea
durerea ce o las în urma mea…

( Narcisa Suciu – Poate eu, poate tu )