poarta soarelui. apa vie ţîşneşte…uimeşte…

v-aş ruga să-mi înduraţi
încă şapte veri, albastre,
primăveri, nenumărate
nouă toamne stacojii
nişte ierni, fără păcate
ca-ntr-un basm cu ape vii…

zei blajini, tărîmuri vechi,
spice pe cuprins întinse
izvodind tăceri perechi
vulturii cu aripi ninse…

ştiut-a cineva vreodată
cum arată un trist ornic
curgerea prea înţeleaptă
spre urcuşul nestatornic?…

iar bătrînii mai respiră
şi îi poartă aprig semn
Soarelui, ce-n nemurire
va renaşte-n porţi de lemn…

munţi străjeri. ape tăceri…

Ascultă, priveşte şi taci!…
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci…
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!…

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!…

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!…
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!…

(Ion Minulescu – A XI-a poruncă)

(cîntă Ionuţ Mangu piesa lui, Prietenii)

apăsaţi la întîmplare, pe versuri, autori sau imagini…de undeva se va revărsa muzica…

îngîndurat. miracol de seară… nor de secetă…

Se lasă fumul vremii greu, gros, înecăcios…

…Călcate, jefuite de toamna ce le-a ros,

Pădurile de gânduri îngălbenite tac.

Ici-acolo, fără voie, suspină un copac

Când, ultima-n cuibarul frunzişului ucis,

O frunză se desprinde din creanga unui vis,

Cercând uşor să zboare şi-n urmă pică lin

Pe mlaştinile minţii cu ape de venin.

Dar apele atinse se zvârcolesc sub ea,

O piatră detunată n-ar fi căzut mai grea.

Arar prin codrii negri mai scapără lumini:

Sunt ochi aprinşi de fiare, colţi lucii de jivini,

Ce, singure, uitatul domeniu mai străbat.

Căci poftele-s la pândă şi urile se bat

Pe unde altădată, temut de vânători,

Vrajitul Cerb de aur păştea culcat în flori.

Pe negre guri de peşteri el azi s-a mistuit,

Albinele simţirii de foame au murit

Pe fagurii vieţii, mâncaţi de urşi greoi,

Iar stupii amintirii, prădaţi, se surpă goi

În scorburile unde bureţi miroase-a stârf;

Şi umbra copleşeşte copacii până-n vârf;

Mormanele de vreascuri, înăbuşind mustrări,

În codrii răi de gânduri au şters orice cărări…

…Pădurile de gânduri pe clina vieţii tac.

Nu se clinteşte-n ele o creangă de copac,

Privind, în pragul serii de nori avani răpus,

Un soare fără raze ce scapătă-n apus

Şi-nchide, rece, ochii, zâmbind nepăsător…

…E noapte. Cerul moare de somn deasupra lor

Şi cugetele, negre pe zările pustii,

Alcătuiesc acum un codru de stafii,

Cu oasele întinse, prin nori, mai sus de cer.

Tu, Doamne, ştii că-i bine şi-i drept ceea ce-ţi cer,

Nu zăbovi la ruga uscatelor păduri:

Trimite-un pâlc de îngeri, în spate cu securi.

(Vasile Voiculescu – În pădurile de gînduri)

(Iulia Mitrea şi Titus Constantin – Se plîng de mine îngerii)