haita sălbatică. lupii nu cred în lacrimi…

“Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuşiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce e sub mască.
Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită” [...]

(preluare de pe  http://octavianpaler.ro/)

haita – schimbă harta…
lupul – sparge turma…
cerul – este martor …
norul – chip de tartor…

casta-ntemeietorilor. ordinul toamnei. în rang de măturător al frunzei de castan…

Trufaş, precum povestea cere,
Oracol trist şi încruntat
Arcane de pădure verde
Mînat de vînturi le-a uscat…
Nerisipind decît o iască
A pietrei ce cuvînt i-a dat…

Fremătători din aripi calde
Licăritori prin bezna-smoală
Uitaţi de risipite zodii
Trudiţi în lume ca de-o boală…
Unesc şi cerul şi pămîntul
Renasc şi mor ca-n legea firii
Iar zborul lor e precum cîntul…

Din alte vremuri e-nfruntarea
O pace în curînd se-arată…
Rămîne veşnic – frunza! …toată…

(montaj realizat de VARALBASTRA)

Doamne! desiş de toamne…

e toamnă-n petale
şi-n foşnete rare
o vară am stins în cuvinte
culoarea din frunze
în sfinte altare
cu blîndă lumină s-alinte…

nici vîntul, nici piatra
desişul de bolţi
nu-şi caută iute scăparea
e doar aşteptare
la margini de porţi
tivind de alături cărarea…

ajunge şi timpul
cel mult obosit
odihna în loc să-şi răstoarne
te-ncumeţi, străine,
să-nfrunţi un granit?
cîştigi nesfîrşitele toamne…

Gutenberg vs. Gates. tiparul porţilor deschise-n lumină…

în labirintul lecturii

va rătăci mereu

un minotaur

al incertitudinii

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.

(Nicolae Manolescu – Cititul şi scrisul)

secetă ascunsă-n strop de toamnă. cîntec pentru mai departe

e un poem cu versuri triste
ivit pentru-a renaşte un suflet
… straniu…viu…
vorbeşte despre toamnă
de-apus şi neînţelesuri
care şoptesc albastru
“nu spune nimic…
…ştiu!…”

e un tribut al toamnei
ce vine să culeagă
de fiecare dată
ce este mai de soi
apoi se duce-n ceaţa
tăcerilor zidite
în trupul vechi al crucilor
cu tremur alb de ploi…

e strigătul ce-a-ncremenit
dincolo de uitare
un zbor ce numai visul
îl poate iar chema
purtându-i glas şi zîmbet
înseninate- n taine
un anotimp de-acesta
nicicînd nu veţi afla…

Mîhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe cîmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă şi amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plînge,
Încheagă asfinţitul băltoaca lui de sînge
Şi ca o zdreanţă udă pe lume cade seara
Prin ceaţă munţii gîrbovi abia-şi mai duc povara …
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roşii
Voi bate cînd a ploaie se vor porni cocoşii?
Mi-i dor să stau la masa sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plînge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte şi să-mi pară
Odaia ţărănească prin fumul de ţigară
Visatul cuib de calde şi blînde fericiri –
Porneşte lin vioara tristeţii-n amintiri.
Şcolarule, ţii minte? Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Şi înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Şi am intrat în casă şi n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam pînă la înec.
Dar nu ştiu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astăzi cînd negura se lasă
Mă podideşte dorul să am şi eu o casă –
Un pic de bucurie cu alţii în comun,
Cui lucruri ne’nsemnate şi gingăşii să-i spun –
Ci fără margini ceaţa pe cîmpul ud se-ntinde
Şi nici un geam în beznă lumina nu-şi aprinde…

( Mihai Beniuc – Versuri de toamnă tîrzie )