parabola vremilor noastre

Aşa cum vin cele dragi şi lumina de

soare şi, mai nevăzut decît toate,

pămîntul cu umerii largi … Iar după

ce ai trecut încercarea, strigătul codrului

şi tăcerea sa de pe urmă.

E oare Zeul la mijloc-de-cale? Între-aparenţa

mai pură ce le-mplineşte pe toate în tot şi

Unul, lui însuşi ascuns?…Singur

dătător de măsură cînd săgeata zvîcneşte

din arc… Noi, vezi bine, le-am tras grăbit

spre fiinţă şi multe se aşteptau să fie cu

noi, în albie, cînd nu mai ştiau încotro

s-o apuce; la judecată ele-au rămas.

Noi de două ori văzut-am soarele sfînt

(iar ochiu-acela vede-ntunecat), Tu, o dată

cu propriul său început ce nu mai sfîrşeşte:

noi, doar moartea o vedem, Tu, liber în tot

locul de ea  şi stăpîn: noi răi sîntem şi la

răscruce, Tu, văzător chiar focul din adîncuri;

noi, doar în răstrişte mîngîiaţi şi cînd

ne-ajunge timpul.

Şi totuşi – osebiţi în toate – ne-adună iar în

zări Cuvîntul.

(din volumul Urme de paşi pe zăpadă al lui Vasile Latiş, poemul Celui ascultător II )

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în anotimp, copilărie, folk4noi, Lucas, om bun, Poeme, pădure, suflet, tăcere și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s