aşteptîndu-l pe…Stendhal

 

spune-o încet… noi sîntem întunecatele

flori ale verii şi duhul pădurii meree

încercate de vînt, tăria grumazului

şi cel ce cade la marginea zilei,

luminişul retras, păsări cînd trec de-a

curmezişul peste apele sumbre şi gîndul

întors, mierla-nsovonită şi plînsul

mamei adunat în auz şi mersul băiatului

către pădurea de brazi, ascunsul ascuns

prin care ochiul străbate. Clipocitul pîrîului

şi seara odată,-nsera.

Adă-ţi aminte şi treci

(Vasile Latiş – Rugăminte)



Anunțuri
Acest articol a fost publicat în anotimp, cer, copilărie, Enigma, Lucas, lumina, om bun, Poeme, pur si simplu, Terra, zbor și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la aşteptîndu-l pe…Stendhal

  1. Daniela zice:

    Este rosul marului care nu raneste lumina?
    Este rostogolirea flacarii din nasterea aurie a painii?
    Este mugurele flamand din subsioara timpului?

    Este neumbra din mana rasfirata peste intelesul rasaritului, pana la rastignirea culorii.
    Oare Stendhal stia asta?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s