Din ce copac fantastic, din mari şi vechi păduri,
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit în lemn?
S-a-ngîndurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poţi să cînţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămînţi…
De unde ai atîtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?
De-acum voi şti: adese cînd treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn.
(versuri de Eusebiu Camilar)
Foaia virtuală a folkului românesc 
Namaste
Copac nemuritor in fiece vazduh
Odihna intrupata intre stiute scanduri
Acord rostit in cantul cel preamarit de Duh
Ingenuncheat in scutul rotundelor lui ganduri.
Sa mai lasati copacul sa-si cante tanguirea
Intruchipata-n forma vioarei si-a padurii
Cu tortele din crengi sa regasiti menirea
Ca frunza ce mai canta, uitata-n coltul gurii.
E-aici copacul tau ce inverzeste-n tine
Crescut din radacina ascunsa in vioare.
Un inger, prin frunzisuri, un inger, iarasi, vine…
Ca sa te-ntrebe-n taina, nerabdator, vii…oare!
Vii, oare?! 😦 😦