Poetul cuvintelor

 

Poem sărutând mâna poetului

de Răzvan DUCAN

Poemul sărută mâna binefăcătorului său
si apoi îsi ia zborul într-un spaţiu metafizic
pe care si-l construieste singur.
Ca o batistă ce păstrează în fluturare
lacrima despărţirii pe un peron de gară,
poetul păstrează pe hârtie
sau în folderul calculatorului, caligrafia poemului,
placentă din care apa devenirii i-a început curgerea.
Pe suflete, aproape-departe, rămân amprente,
semn că poemul a fost pe acolo
si că poetul nu si-a pus mănusi ipocrite.
Spre deosebire de pasăre, poemul nu depune ouă, ci
dimensiuni.
Spre deosebire de puii păsării, puii poemului
sunt o formă profilactică a regăsirii de sine.
Nu ajung ochii să vezi si nici urechile să auzi.
Într-un târziu poetul moare,
dar poemul, la fel ca un foc,
sapă cu mâinile goale în malul de întuneric.
Asemeni flăcării luate imediat
de pe mormântul lui Iisus Cristos de la Ierusalim,
în Noaptea de Înviere,
flacăra poemului nu arde, ci purifică.

(16 aprilie 2012)