catrenele dragostei. lebăda cu ochiul nevăzut. amuţire…*

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

* apăsaţi cu blîndeţe pe cuvinte

sol. de vară…precum tăcerea-n tălpile dimineţii***

că ceruri se deschid precum o poartă
nu mai e taină,  ţîşnire-i, din adînc
şi un solstiţiu fierbe ca o arcă
lin plămădind o noapte … pe pămînt…

***  ( Ovidiu Scridon – Noaptea )

singurătate. între tăceri…

izgoneşte dintre noi uitarea
dacă e tributul ce ni-l ceri
răscolească vremile doar marea
mai îngăduie… să fie…veri !

prea devreme prolog
dintre maci necuprins
ce atrage asupră-i duel
peste vremuri răpus,
ridicat printre vii
se întoarce acasă chiar EL…

crepuscul timid. cu sprîncene-arcuite…

există apusuri care-ţi şoptesc bun rămas
o scurtă înserare şi-o cale a stelelor
cerul şi marea se-ntâlnesc line, egale
iar somnul e dulce…

există apusuri care-ţi spun adio dansând
azvârlind eşarfe în formă de arc
mereu de arc
cu panglici la urechi, cu franjuri pe şolduri
dansează, dansează de bun rămas
în timp ce aici, somnul
leagănă un copil, cu vise…

poem de mai…

şi pot să-ţi spun că între noi e umbră
fără de leac ne-am înserat subit
însă urcăm cu gândul şi apunem
peste-un arcan de ploaie, în zenit …

prin universuri dure şi multiple
ce râd de noi ca printr-un laş tribord
vom duce şi tristeţea pe aripă
cu un surîs de pace, dinspre Nord…

linişte. între lucrurile bătrîne…

În apropiere e muntele meu, munte iubit…

înconjurat de lucruri bătrîne

acoperite cu muşchi din zilele facerii,

în seara cu cei şapte sori negri
care aduc întunericul bun,
ar trebui sa fiu mulţumit.

Linişte este destulă în cercul ce ţine laolaltă doagele bolţii.
Dar mi-aduc aminte de vremea cînd încă nu eram,
ca de-o copilărie depărtată,
şi-mi pare rău că n-am ramas
în ţara fără de nume…
Şi iarăşi îmi zic:
nici o larmă nu fac stelele-n cer…

Da, ar trebui sa fiu mulţumit…

(Lucian Blaga – Linişte  între lucrurile bătrîne)

 

 

Străvechile zodii le-am pustiit sub uitare … mai rămasese obolul necernut pe marginea împărăţiei nevăzutului.

Chiar şi în subteranele tăcute ale muntelui meu,  risipitoare, lumina mîngîie colţurile încercănate ale grotei tandre …

nu mai e nici o dihanie tandră-n ţinut…

doar ochi de privit şi şoapte muiate

ca versul ce-l scapă din buze un bard

 rămas în tăcere, în neguri uitate…

de ni-e dat. cîntec viersuit …

n-am uitat vreodată că te iubesc
însă am ştiut să-mi drămuiesc tăcerile
astfel încît arborii să-şi ascundă ochii
adormind fără nume în anotimpul din urmă

apoi, repetam acelaşi cîntec,
versul părea scrib de ceară
ferestrele ne luminau frunţile
precum poleiala de pe creştetele  zeilor

mestecenii erau mai albi
decît îi ştiam
nestîrniţi în primăvară …
doar trezire şi secundă furată…

şi nu te speria,
niciodată n-am semănat mai mult
vom fi aici şi după ce umbrele păsărilor
vor fi trecut către o altă vreme…

lumină. din codri să vină…

Pentru cei neştiuţi şi uitaţi şi pierduţi în lutul orb şi risipiţi prin veacuri, dar care au fost sarea pământului si care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt scrise rândurile acestea. Cred că nu e nimeni dintre noi care să nu fi cunoscut asemenea oameni.Să-i înmulţim cu numărul incalculabil al generaţiilor, cu întinderea continentelor şi cu puzderia insulelor şi, adunându-le, în gandul nostru, umbrele fără nume şi chip, să-i celebram o clipă, aici şi acum, în zarva plină de nume a istoriei.

În ei se întrupează acea parte din bine a speciei graţie căreia omenirea are totuşi chip omenesc şi a dăinuit în ciuda crâncenelor ei cusururi. Am putea să-i numim buni prin natura sau, dacă vreţi, buni pentru că aşa i-a lăsat Dumnezeu printre noi.

Ei nu trebuie neapărat gândiţi în funcţie de anumite crezuri, coduri morale sau legi, ci în spontaneitatea din adânc a bunătăţii lor, care poate fi chiar bunătate, sau cinste sau rabdare sau dreptate, smerenie, îndurare sau curaj, dăruire, necruţare de sine, chezăşia cuvântului dat, devotament, fidelitate şi onoare, dârzenie sau, printre nu multe altele, puterea de a raspandi in jurul lor incredere si bucurie, iubire şi har.

Sunt cei înzestraţi cu un fel de exemplaritate inefabilă, ca reprezentanţi ai unui bine necontingent, martori ai acelei părţi a omenescului pe care, printre atâtea rele şi printre atâţia răi, suntem înclinaţi prea adesea s-o uitam.

Exista un mit haşidic potrivit căruia se află mereu şi mereu, împraştiaţi pe pământ, treizeci şi şase de înţelepţi, oameni de obicei nevoiaşi, umili şi umiliţi, oameni fără nume pe care se sprijină lumea ca să nu cadă în pierzanie, oameni drepţi în strâmbătate şi îndărătnici sub bici, în întunericul vremilor. Dar treizeci şi şase este doar expresia simbolică a unei prezenţe mult mai cuprinzătoare în dăinuirea ei. A tuturor celor care trăiescşsi făptuiesc ţinând dreapta cumpăna istoriei cu o mână nevăzută, iar apoi se duc în uitare.

Daca cineva vrea pilde, să reciteasca parabola samariteanului, căruia, spre deosebire de preot şi de levit, i s-a facut mila de cel căzut în drum şi i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin ; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a ingrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis : “Ai grija de el şi, orice vei mai cheltui îţi voi da inapoi la întoarcere”.

Condiţia noastră este înălţată şi izbăvită prin neîncetata aflare în lume a celor buni şi drepţi şi curaţi. Şi nu trebuie să ne gândim la ei decât cu veneraţie, cu recunoştinţă şi cu dragoste, fără vreo încrâncenare pentru soarta lor: prezenţa lor în omenire este, spre binele ei, adâncă, cum adânc e şi râul, dar este şi uşoara, ca un zâmbet ascuns în lumină, mereu.

Cineva, prin Renaştere, pare-mi-se că în Olanda, a scris în latineste câteva tomuri de Vieţi ale oamenilor obscuri. N-am citit cartea, dar iată ce s-ar mai cuveni spus : la sfârşitul sfârşiturilor, când toate vor înceta şi vor fi judecate, ultimul poet al lumii să citească , în tacerea aceea şi în acel alt timp şi alta lumină, numele tuturor celor fără de nume, de la un capăt la altul al vremii.

Numele celor nevădiţi şi uitaţi şi de nici o seamă, care au purtat lumea, sarea pământului, sămânţa şi roada ascunsa a lui. Numele celor care, din sinele lor şi de-a lungul neîncetatei pătimiri, au păstrat sensul august al umanului.

( Petru Creţia – Pentru Cei fără nume)

(cîntă Adrian Ivaniţchi compoziţia sa – Amintirea paradisului, pe versurile scrise de Cezar Ivănescu)

timpul. marele venetic…

atît vă rog
cînd iaraşi va fi marte
şi zeul va ajunge printre voi
să nu mă judecaţi
ca pe o carte
n-am scris-o
…poate e în voi…

ştiu doar atît
am vieţuit teribil
şi munţi
şi peşteri
am cuprins tăcut
dar Timpul
marele venetic
a cîştigat pariul…

a durut …

(Nicu Alifantis – Epilog)

 

Euridice… privirea înapoi…

era o ceaţă imensă…

mai ceva ca-n poveştile lui Andersen

cu crăiasa zăpezii

ori cu Albă ca neaua…

peste podul şubred

privirea şoferului muri o secundă

„pană dublă pe partea dreaptă!!

în viaţa vieţilor mele n-aş fi crezut

că se poate întîmpla asta”,

- urlă el disperat – …

***

şi a fost noapte

iar mai apoi a fost zi

colier înnodat de perle negre

purta la gâtu-i dalb…

o rochie azurie

precum cerul de mai

şi un inel stropit cu argint

urma să aibă

***

“doar nu te uita înapoi!”

atît mai reuşi să-i spună…

dar ea alese infernul…